Mă gândeam că n-am mai scris de mult. Și că probabil că nu mi-ați dus dorul. Și mă mai gândeam la noi, așa ca nație. Că cică tot românul fură. Că a fura e a doua sa natură. Și că nu ne face cinste asta. A fura… doar un verb; la infinitiv.
Apoi i-am analizat nițel pe cei cărora le repugnă verbul a fura. Cei care vor dreptate. Cei care-i urăsc pe hoți. Să vină DNA, să vină Poliția, la pușcărie, la eșafod cu ei! Și mi s-a născut întrebarea: oare câți contestatari au cu adevărat spirit civic? Câți sunt cei care chiar sunt curați? Și câți sunt de fapt cei care ar fura, dar nu pot, nu știu, nu le iese? Și atunci, să moară hoții! La pușcărie cu ei. Că fură! Pe principiul e urât să furi, mai ales dacă o face doar altul. Și se mai și îmbogățește. Sărac dar cinstit, nu? Și strugurii rămân acri…
The post A fura, ca verb appeared first on Corvin Blog.