Nici măcar cele mai perverse înfăptuiri în materie de pornache n-au reuşit să îmi scoată din creier şi din fălci durerile, ba mai mult, toate, într-un final glorios şi apoteotic, s-au reunit că într-un panteon cumulativ al durerilor, concretizate, într-un pătrat înjunghiat: ochi-măsea-tâmplă-ureche. Am auzit că durerile de măsea de minte sunt comparabile doar cu cele cauzate de pietrele de la rinichi. Sincer nu doresc să pot comenta pe viu diferenţa, dacă e să aleg, aş alege durerile naşterii, măcar acolo a fost cândva şi ceva … plăcere… prealabilă, conceptuală.
Mă învârt în birou precum un leu în cuşcă, dă Doamne să se trezească odată nevasta, ea e farmacia de la domiciliu, medicul curant, vrăjitoarea voodoo, toate alea la un loc!
Aud voci, ăia micii au făcut ochi şi instantaneu şi gălăgie, e clar, dacă nu mă scapă cosnoarta cumva de dureri, o să omor pe careva! Acum îi aud deja pe cei doi moştenitori ai Imperiului Corvinesc în funcţiune. Şi câtă gălăgie fac! Glasurile lor vesele şi cristaline se sparg precum cuiele în creierul meu, precum acele în pupila oculară, precum şuturile în ouă, precum… Nici nu mai ştiu ce şi cum şi unde mă scoate din sărite!
Cobor cu o faţă de parcă tocmai am fost obligat să asist la căcarea matinală a soacră-mii, timp în care m-am masturbat cu o coală de şmirghel, mă vede nevasta: ce-i cu tine?
Dă-mi repede ceva că mă urc pe pereţi mai ceva că Spiderman!
Măseaua?
Da, aia de minte şi mă doare cu tot ce e lângă ea!
OK, bea asta! Şi îmi dă o porţie de Alumil, un praf care la ora aia putea fi şi esenţă de cianură dizolvată într-un pahar cu apă, că tot îl beam.
Iau şi o cafea şi mă reped înapoi în birou să îmi consum singur suferinţa, nu de alta, dar când mă doare ceva şi nu-s în apele mele, sunt o persoană chiar mai dezagreabilă decât pot fi în stare normală de agregare.
Încet, timid, dar aproape sigur, durerea începe să se estompeze, scap treptat de ea, până când nu mai rămâne decât un pic, cam câtă cafea mai era pe fundul cănii… E OK, am scăpat!
Să ştii că eu plec, am luat copii. Şi să mai ştii că ăla e un antiinflamator puternic, dar nu are efect permanent! Deci du-te azi la dentist.
Bine iubito, mulţumesc, trebuie să merg la o radiografie întâi, apoi ajung SIGUR şi la dentist, îi răspund eu, nesigur că măcar jumătatea mea mai proastă de creier mă crede cum încerc să mint.
De nimic nu îmi e mai frică pe lumea asta decât de.. injecţii. Ba da, mint: de luat sânge, care e tot un fel de injecţie. Şi mai rău decât o injecţie, sau chiar decât luatul de sânge ce poate fi? Să te lucreze un dentist sub o formă sau altă, în special partea cu… injecţia în gură. Am o frică viscerală, am mai spus, dacă vrei să vezi cum se albeşte un om la 1.87 m şi 96 kg, vino cu o seringă încărcată la mine. Garantez că nici campionul mondial la suta de metri-plat nu mă ajunge, nici măcar dacă e călare pe un Kawasaki Hayabusa!
Mai frec un pic internetul şi mă gândesc la ce va fi în ziua asta. Dacă nu ajung la dentist o să mor dracu’ de durere. Aşa dureri am mai avut într-o perioadă, dar parcă… nu aşa violente şi punctuale. Ce dracu’ să fac? Am de ales între Scilla şi Caribda, între a fi cetăţeanul Sodomei sau al Gomorei. Doamne, scuză-mă că te uit des, către permanent, scuză-mă că-s cel mai puţin credincios dintre credincioşii de rit ortodox, că nu ţin nici măcar o singură zi de post sau vreun canon, iartă-mă că îmi bat joc de toţi popii cu oricare ocazie, că am convingerea că grămada aia organizată, care stă la cozi interminabile să pupe nush ce oase tocite de le zice lumea moaşte, e formată cu precădere din idioţi fără multipli de neuroni. Iartă-mă că am uitat să îmi fac semnul crucii când trec în mare viteză pe lângă bisericile tale, că înjur ca un birjar şi că m-aş culca şi cu femeia de serviciu dacă n-ar fugi de mine ca dracu’ de tămâie. Iartă-mă că mă feresc să întru în biserică pentru că mă doare instantaneu capul şi mă ia cu leşin după 10 minute, iartă-mă că mă ţin de oo când mă intersectez cu un popă, iartă-mă că… iartă-mă dracului pentru toate dar scapă-mă azi de durerea asta că mă iau ăştia naibii în PRM dacă mă mai ţine aşa toată ziua! Ajung mai nebun ca Vadim, cred că o să îi scriu cuvântări în limba maghiară!
Oricum am pus în calcul ecuaţia, era clar. Soluţia era una singură: dentistul. Şi aveam, cum am mai zis, de ales între durere şi durerea de la dentist, pentru că mi-e clar, la cât de ghinionist sunt şi la cât de păgubos, coroborat cu cât sunt de brav când văd halate albe, chiar şi prevăzute cu craci lungi… sigur o să mă doară şi la doctor!
Mă pregătesc să dau shut down la maşinăria de vise care mă ţine conectat în cyberspaţiu, când aoleu! De la Jaffa la Caiafa! Din lac în puţ! Din cur în găoază! Vai cât de rău îmi poate fi! Aşa deodată!
Stare de leşin, greaţă de am crezut că îmi vomit instantaneu şi pereţii interiori ai maţelor, transpiraţie rece, ce dracu’ am?
Aoleu, Alumilul! Repede, să mănânc ceva, altfel dau afară tot, cafea şi medicament, şi iar mă ia măseaua. Dar cum să mănânci când eşti chinuit pe de o parte de o măsea, cu tot cu restul triunghiului vicios descris anterior, pe de altă parte de o mare jenă in viscere?
Cobor la frigider, care se deschide îmbietor şi îmi arată Pustiul Kalahari, cel de zi cu zi, una din binefacerile căsătoriei: ţi-e foame? Ia ceva şi mănâncă, eu stau cu copii, că tu oricum nu faci nimic în casă!
Trei feluri de slănină afumată şi îmbătrânită graţios, de la porcul care a murit în mod constructiv iarna trecută, ceva roşii stafidite, doi ardei, o bucată de brânză… Nimic care să îmi stoarcă măcar o picătură de salivă din papilele-mi gustative.
Undeva, la fundul aparatului, văd aşa, cumva, că într-o aureolă, două cutii de sana, de la nush ce firmă ciudată. Asta e: iaurturile astea sunt un fel de pansament gastric, atât ştiu şi eu în ignoranţa-mi medicală, iau un pic de pâine… Shit happens, dar aşa.. every day? Pâine de ieri, de alaltăieri? Ce puii mei e în casa asta? Lojă masonică? Asta e… un nou vârtej îmi ia maţele în primire, iau şi muşc o bucată din pâinea aia seacă, înghit o gură de iaurt. Ambele formează, aproape instantaneu, o pastă tare greţoasă, mai ales pentru o dimineaţă aşa ciudată ca a mea. Mestec, precum un cal îşi mestecă fânul ăla uscat şi cugetă că dacă era mustang liber nu avea parte de iarbă moartă ci de oarece seva şi verdeaţă. Asta e… Îmi aduc aminte de armată, de vremurile când eram sărac şi al nimănui, de dracu’ şi copii lui, şi cu chiu cu vai mănânc pasta aia de var cu apă, că aşa arăta şi cam aşa avea şi gustul…. Cu grijă, să nu ajungă naibii în măseaua cu pricina, că nici mama Alumilului nu mă mai scapă de data asta!
Mă îmbrac, neconvins că nu voi vomita greţoasele amestecuri din mine şi pornesc timid cu maşină spre radio. Zic timid, deoarece de regulă merg ca o vijelie, scot noi şi noi recorduri de viteză şi timp, dar acum îmi era frică de orice hop, de orice denivelare, dacă mă apucă borâtul?
O sun pe nevastă: dragă ce dracu’ are porcăria aia de mi-ai dat-o, că îmi vine să vomit şi ce am gândit că voi mânca mâine?
Da e de la Alumil, treci în drum spre radio pe la mine să îţi dau ceva, am eu, lasă că vezi tu!
Ajung cumva, cumva la ea şi mă cadoriseşte cu nush ce sărăcie cu ciucuri de pastiloaie albe. Poţi lua până la 4 pe zi, sau 4 pe ora, că n-am înţeles nimic. Dar trebuie să le sugi ca pe bomboane.
Mami da’s cam mari… Ai mâncat de pe jos? Cum să stau cu asta în gură? Am emisiune la 11!
O sugi până intri în emisie!
Zis şi făcut iau şi aia în gură (să mai zică careva că gurile de femei sunt cele mai spurcate că nu se ştie ce şi câte le intră…) În 15 secunde pastila începe să se topească, şi iar dezastru! Parcă se transformă în praf de cretă. Şi ăla cu chiu cu vai se scurgea, dimpreună cu urmele de salivă neuscate de el, către stomac. Şi suge şi suge şi avea un gust,.. fără gust, dar senzaţia că am în gură praf de cretă sau mai bine, praf din siguranţele electrice din tablourile de pe vremea lu’ bunicu’… Asta era ceva… de nepreţuit! Pentru toate celelalte există Mastercard!
Dar la toate astea era şi ceva bun, sau măcar mai plăcut: nu mă mai durea măseaua. Îmi era rău, aveam stări de greaţă şi de vomă, aveam praf de cretă în gură, dar mă lăsaseră durerile.
Însă ziua abia începuse, era doar ora 11 a.m.
Şi până seara… mai e mult până departe!
Şi tot aşa precum „Tânăr şi Neliniştit” a ajuns la episodul 20.000 sau cât o fi, la fel cum OTV are Elodia 4Ever, iau şi eu o pauză ptr azi şi voi continua mâine, sau mai târziu, cu partea a treia.
Să mai zică careva că dintr-un subiect aparent minor nu poţi face o adevărată saga?! Mai ales dacă l-ai şi trăit, simţit, gustat?
Articolul Măseaua de minte II apare prima dată în Corvinash.